Ritualul Călușului a fost declarat în anul 2005 Capodoperă Culturală a Umanității, iar din 2008 este înscris în Lista reprezentativă a patrimoniului cultural imaterial al umanității a UNESCO. 

Cunoscută în România sub variate denumiri, „Doina” - cântec liric - este înscrisă de către UNESCO din anul 2009, în Lista reprezentativă a patrimoniului cultural imaterial al umanității. Doina aparține cântecului liric, este o formă de exprimare liberă, spontană. 

Localitatea Horezu şi satul aparţinător, Olari, sunt locuri pitoreşti, situate în
judeţul Vâlcea. Studiile de arheologie şi de istorie au avansat ipoteza că centrul de ceramică de la Horezu ar putea să existe încă din Preistorie şi că în urmă cu 300 de ani şi-a schimbat caracterul arhaic al producţiei sale.

Colindatul de ceată bărbătească, produs al culturii orale tradiţionale, este un ritual calendaristic hibernal străvechi, atestat documentar abia în secolul al XVII-lea (în Memorialul pastorului Andreas Mathesius din Cergău Mic, jud. Alba, în care se condamnă practica „tineretului” român de a umbla în „ceată”, cu „colindele” de Crăciun).

Iniţial, colindatul marca solstiţiul de iarnă, având, probabil, origine romană (organizarea cetei bărbăteşti cuprinde rituri de alegere a conducătorului şi de sacrificare simbolică a lui, după ce-şi îndeplineşte menirea, ce amintesc de Saturnalii).

Cu toate că jocurile fecioreşti, luate în parte, diferă de la o zonă folclorică la alta, ele au multe trăsături comune care le individualizează în raport cu alte tipuri de jocuri bărbăteşti din spaţiul românesc.

Astfel, jocurile fecioreşti sunt jucate de feciori, de tineri căsătoriţi şi chiar de bătrâni.

Categorie de referinţă a creaţiei populare româneşti, scoarţele se integrează în marea familie a ţesăturilor din lână, utilitar-decorative, destinate protejării şi înnobilării spaţiului de locuit. 

În România,ţesutul scoarţelor are o tradiţie ancestrală. Denumirea  este de origine latină, amintind de funcţia lor primară, similară scoarţei de molid utilizate în trecut la izolarea caselor cu pereţii din bârne.

Originalitatea, unitatea şi valoarea artistică a scoarţelor româneşti se datorează competenţei tehnologice a femeilor care le-au lucrat, generaţie după generaţie şi ingeniozităţii cu care ele au integrat în compoziţiile decorative, motive şi simboluri de largă circulaţie în spaţiul european şi extra-european. 

Tradiţia de început de primăvară, transmisă încă din Antichitate, de a confecţiona şi a purta un şnur împletit din două fire de lână, bumbac sau mătase, unul alb şi unul roşu, este caracteristică practicilor culturale asociate zilei de 1 martie. Acest şnur, numit în România „mărţişor”, era făcut de femei şi dăruit membrilor comunităţii, care-l purtau începând cu 1 martie, la gât, la încheietura mâinii, la gleznă, încins peste pântec sau, mai târziu, prins cu un ac în piept.

Elementul de patrimoniu cultural imaterial este reprezentat de un set de cunoștințe, practici și aptitudini legate de creșterea, îngrijirea și antrenarea cailor de rasă lipițană din România,
transmise cu precădere pe cale orală și din generație în generație, prin experiență directă. 

Este răspândită cu deosebire de-o parte și de altă a Munților Carpați, în Moldova, Bucovina, Muntenia, Oltenia și sudul Transilvaniei. Cămașa femeiască cu altiță reprezintă și astăzi în majoritatea zonelor etnografice ale României, un important mijloc de afirmare a individului în comunitate și de exprimare a identității sale culturale.